Pe la a treia zi de vacanță apare, aproape la fix, întrebarea pe care nimeni nu o rostește în prima seară. Ai făcut plajă, ai încercat toate piscinele, ai mâncat de câteva ori la bufet și o dată la un restaurant à la carte, iar undeva pe la prânz cineva de la masă spune, jumătate în glumă, că i-ar prinde bine o ciorbă acră. Nu una internațională, cu legume tocate mărunt și cu un gust vag de bulion, ci una cu borș și cu leuștean, care să te ardă puțin pe gât. De aici pornește curiozitatea legată de restaurantele românești sau balcanice din resorturile mari de pe litoralul turcesc și egiptean.
Răspunsul scurt, ca să nu te țin în suspans, e nu. Nici Xanadu Resort din Belek, nici Xanadu Makadi Bay din Hurghada nu au un restaurant cu firmă pe care scrie bucătărie românească și niciunul nu se prezintă oficial ca fiind balcanic. Conceptele à la carte de acolo sunt italian, turcesc, francez, asiatic, mexican, indian, oriental și de fructe de mare, iar bufetul principal servește bucătărie internațională. Răspunsul lung e mult mai interesant, pentru că bucătăria turcească, cea care domină ambele hoteluri, e ruda apropiată a multor lucruri pe care le mâncăm acasă fără să ne întrebăm de unde vin. Odată ce înțelegi asta, meniul dintr-un resort de cinci stele începe să arate cu totul altfel.
Ce vrei să afli, de fapt, când întrebi de mâncare românească
Turiștii care pun întrebarea asta rareori caută un restaurant care să servească mămăligă cu brânză și smântână. Caută altceva, mai greu de pus în cuvinte. Caută siguranța că, dacă merg cu un copil de patru ani care mănâncă doar trei feluri de mâncare, va găsi acolo ceva care să semene cu acele trei feluri. Sau vor liniștea că părinții, care nu au mai ieșit din țară de zece ani și care nu se împacă bine cu condimentele necunoscute, nu rămân flămânzi la cină.
Mi se pare o grijă cât se poate de legitimă, mai rezonabilă decât unele răspunsuri de pe forumuri, unde ți se spune cam de sus că doar n-ai mers în Turcia ca să mănânci sarmale. Ba da, uneori chiar vrei ceva familiar. O săptămână întreagă de mâncare complet străină obosește pe cineva neobișnuit cu ea, iar seara, după soare și apă sărată, stomacul are cerințe destul de conservatoare.
Așa că întrebarea reală nu e dacă hotelul are un colț cu specific românesc. Întrebarea e cât de departe se află mâncarea de acolo față de ceea ce știi tu și unde anume se apropie suficient de mult încât să nu simți diferența.
Cum arată harta restaurantelor de la Xanadu Resort Belek
Xanadu Resort din Belek e un hotel mare, construit în jurul unei estetici care imită arhitectura romană, cu coloane, cu un amfiteatru și cu bungalouri răspândite printr-o pădure de pini. Partea de restaurație e organizată clasic pentru un all inclusive turcesc de categorie superioară, cu un bufet principal care ține greul și cu mai multe restaurante à la carte deschise seara, pe bază de rezervare.
Bufetul principal și logica din spatele lui
Restaurantul principal poartă numele Silk Road, cunoscut și în varianta turcească, Ipek Yolu, și servește preparatele populare din bucătăria internațională. Denumirea nu e întâmplătoare și spune ceva despre filosofia locului. Drumul Mătăsii înseamnă amestec, o zonă de trecere între bucătării, exact ce încearcă să facă un bufet dintr-un resort care primește în aceeași săptămână germani, polonezi, cehi, britanici și români.
În practică, asta înseamnă că vei găsi zilnic o zonă de grătar, una de paste și pizza, una de salate, una de mezeluri și brânzeturi, o zonă cu preparate turcești și una de deserturi. Rotația se face pe zile, iar unele hoteluri anunță seri tematice, o seară turcească, una italiană, una asiatică. Nu am întâlnit până acum, nici la Belek, nici în alte hoteluri din zonă, o seară anunțată oficial ca fiind românească sau balcanică, deși cea turcească se apropie binișor de ce ne-ar plăcea nouă.
Restaurantele à la carte și ce specific are fiecare
Restaurantele à la carte de la Belek acoperă bucătăria franceză la La Cascade, italiană la Dolce Vita, chinezească la Dragon și mexicană, plus pește și fructe de mare la Uskuna Fish Restaurant, amplasat chiar pe malul râului Acısu. Mai există un Kebap House care dimineața servește un mic dejun tradițional de sat, cu priveliște spre Mediterană, iar seara trece pe kebaburi.
Kebap House e, pentru un român, cel mai apropiat lucru de mâncarea de acasă din tot hotelul. Micul dejun tradițional turcesc are brânzeturi, măsline, roșii, castraveți, ouă, miere, dulceață și pâine caldă. Dacă îți scoți din minte ideea că micul dejun trebuie să arate într-un anumit fel, e practic aceeași masă pe care o punea bunica pe masă la țară, doar cu alte accente. Iar seara, kebabul turcesc și mititeii noștri sunt veri buni, chiar dacă niciunul nu recunoaște.
Și acum partea mai puțin plăcută. La multe pachete, doar o parte dintre restaurantele à la carte intră în conceptul all inclusive. În unele oferte, Dolce Vita și Kebap House sunt incluse cu rezervare în avans și o singură vizită pe sejur, în timp ce La Cascade, Dragon și cel mexican vin cu taxă suplimentară. Condițiile se schimbă de la sezon la sezon și de la contract la contract, așa că verifică exact ce scrie în oferta ta, nu ce scria acum trei ani pe un forum.
Partea egipteană a poveștii, la Makadi Bay
Când discuția se mută la Xanadu Resorts în Egipt, structura rămâne recognoscibilă, pentru că vorbim despre același grup hotelier turcesc, care și-a exportat conceptul pe Marea Roșie. Hotelul din Makadi Bay e mai nou, mai mare și, judecând după numărul de restaurante, mai ambițios pe partea de restaurație. Se află la aproximativ treizeci de minute de aeroportul internațional din Hurghada.
Oferta include un bufet internațional și șapte restaurante à la carte cu specific italian, indian, oriental arab, turcesc, francez, asiatic și de fructe de mare. Dolce Vita, Turkuaz, La Cascade, Taj Mahal și restaurantul Middle East pot fi vizitate o dată pe sejur fără cost suplimentar, în limita disponibilității, în timp ce Dragon și Ariel se plătesc separat. Taj Mahal și Agora funcționează doar în sezonul de vară, ceea ce contează dacă mergi în noiembrie și îți făcuseși planuri cu bucătăria indiană.
Turkuaz e, aici, echivalentul funcțional al lui Kebap House de la Belek. Bucătărie turcească servită într-un cadru mai elaborat, cu mezeluri calde și reci, cu grătar, cu deserturi în sirop. Restaurantul cu specific oriental adaugă un strat în plus, cel arab, care aduce hummus, tahini, salate de vinete coapte, carne tocată bine condimentată și orez cu tot felul de adaosuri.
Interesant e că, în Egipt, bucătăria locală se apropie de gusturile noastre venind din cu totul altă direcție. Fulul, adică bobul de fasole fiert îndelung și zdrobit cu ulei de măsline și lămâie, seamănă surprinzător cu o fasole bătută mai lichidă. Molokhia, supa aceea verde și ușor mucilaginoasă, sperie pe mulți la prima lingură, dar cine a mâncat ciorbă de urzici sau de lobodă recunoaște imediat textura. Iar koshari, amestecul de orez, paste, linte, năut și ceapă prăjită, e mâncare de om sărac în cel mai bun sens al expresiei, exact genul de preparat care exista și în bucătăria românească interbelică, sub alt nume.
De ce niciun resort de cinci stele nu deschide un restaurant românesc
Motivul e comercial și, odată explicat, devine evident. Un restaurant à la carte dintr-un hotel de acest calibru trebuie să servească între cincizeci și o sută cincizeci de persoane pe seară, cu personal instruit pentru acel tip de bucătărie, cu aprovizionare stabilă și cu un meniu care să reziste tot sezonul. Ca să merite investiția, conceptul trebuie să fie recognoscibil pentru majoritatea oaspeților, indiferent din ce țară vin.
Bucătăria italiană, cea franceză și cea asiatică sunt limbi internaționale. Toată lumea știe ce înseamnă paste carbonara sau rulouri de primăvară. Bucătăria românească, oricât de bună ar fi, nu are încă statutul ăsta. Un german sau un ceh nu ar ști ce să comande dintr-un meniu cu ciorbă rădăuțeană, tochitură și papanași, iar hotelul ar întreține un restaurant care se umple doar în săptămânile cu grupuri românești numeroase.
Aceeași logică se aplică și bucătăriei balcanice în ansamblu. Nu vei găsi un restaurant sârbesc, unul bulgăresc sau unul grecesc marcat ca atare. Singura excepție parțială e bucătăria turcească, prezentă masiv în ambele hoteluri, din motive care se explică singure, fiind vorba de un lanț turcesc.
Unde se ascunde, totuși, gustul balcanic
Absența unui restaurant cu etichetă românească nu înseamnă absența gusturilor familiare. Înseamnă doar că trebuie să știi ce cauți, iar de la un punct încolo devine chiar un joc plăcut.
Sarmaua și rudele ei
Sarmalele noastre și dolma turcească sunt același lucru, cu variații locale. Cuvântul sarma vine direct din turcă și înseamnă înfășurat. La bufet vei găsi frecvent foi de viță umplute cu orez, servite reci, cu ulei de măsline și lămâie. Nu sunt sarmalele bunicii, care se fac cu carne, cu varză murată și stau la cuptor ore bune, dar rămân aceeași idee gastronomică dusă în altă direcție. Copiii, curios lucru, le mănâncă adesea mai bine decât pe cele de acasă, poate fiindcă sunt mai mici și mai puțin grase.
Ciorba, çorba și acreala care lipsește
Cuvântul ciorbă e împrumutat din turcescul çorba, iar la bufet vei găsi aproape zilnic cel puțin o supă din familia asta. Cea mai comună e supa de linte, groasă, gălbuie, servită cu o felie de lămâie alături. Mai apare și tarhana, o supă acrișoară făcută dintr-un aluat fermentat și uscat, care se apropie destul de mult de acreala pe care o căutăm noi.
Diferența pe care un român o simte din prima lingură e absența borșului. Acreala turcească vine din lămâie sau din fermentație, nu din tărâța fermentată, iar profilul aromatic e altul. Nici leușteanul nu apare aproape niciodată, fiind o plantă cu utilizare foarte regională. Așa că da, o ciorbă vei găsi, dar nu va fi ciorba pe care o ai în minte.
Grătarul, chiftelele și mititeii care nu sunt mititei
Köfte, chiftelele turcești, se fac din carne tocată amestecată cu ceapă, pătrunjel și condimente, iar în forma alungită, adana köfte, seamănă izbitor cu mititeii. Le lipsesc bicarbonatul și zeama de oase care dau textura specifică a micului românesc, însă la o seară de grătar pe plajă diferența devine academică.
Grătarul de la bufet e, de altfel, locul unde majoritatea românilor se relaxează. Carne de pui, de vită, uneori de miel, făcută pe loc, cu legume alături. Nimic exotic, nimic care să surprindă neplăcut.
Brânzeturile, lactatele și micul dejun
Aici stăm cel mai bine. Brânza albă turcească, beyaz peynir, e practic telemea. Kaşar e cașcaval, până și numele s-a păstrat. Iaurtul turcesc e gros și acru, servit simplu sau sub formă de ayran, băutura aceea sărată care la prima gură pare o glumă și la a treia devine dependență, mai ales pe căldură.
Micul dejun turcesc, fie la bufet, fie în varianta à la carte de la Kebap House, e probabil masa la care un român se simte cel mai aproape de casă. Măsline, roșii, castraveți, brânzeturi, ouă, pâine caldă, miere, unt. Lipsesc slănina și șunca de porc, din motive religioase evidente, dar apar înlocuitori din curcan sau din vită care fac treaba onorabil.
Dulciurile, de la baclava la lipsa papanașilor
Zona de deserturi e locul unde diferența culturală se vede cel mai clar. Baclavaua, kadaiful, halvaua și rahatul sunt prezente peste tot, iar toate au ajuns în bucătăria românească pe același drum otoman. Dacă îți plac dulciurile cu sirop, ești exact unde trebuie.
Ce nu vei găsi sunt deserturile noastre pe bază de brânză dulce și smântână. Papanașii, plăcinta cu brânză, colțunașii nu au echivalent direct. Cel mai aproape ajunge künefe, un desert cald cu brânză nesărată și fire de kadaif, dar profilul e complet diferit, mai dulce, mai elastic, cu mult sirop și cu foarte puțină cremozitate.
Ce se întâmplă când în hotel sunt multe grupuri din România
Hotelurile mari își adaptează, într-o oarecare măsură, oferta în funcție de piețele dominante ale sezonului. Când într-un hotel din Antalya stau două sute de polonezi, apar la bufet supe și preparate care le seamănă. Fenomenul e real și se observă mai ales la meniurile pentru copii și în zona de deserturi.
Nu am însă nicio informație care să confirme un colț permanent dedicat bucătăriei românești la Xanadu, nici la Belek, nici la Makadi Bay, iar hotelul nu promovează așa ceva în materialele lui. Dacă cineva îți spune că a mâncat sarmale românești acolo, cel mai probabil a mâncat dolma și a făcut, foarte firesc, traducerea în capul lui.
Ce poți face concret e să întrebi la recepție, în prima zi, dacă în perioada sejurului sunt programate seri tematice și care anume. Informația e gratuită, se schimbă săptămânal și îți permite să îți așezi rezervările la restaurantele à la carte fix în serile care ți se par mai puțin atrăgătoare la bufet.
Cum îți organizezi mesele dacă ții la gusturile de acasă
Rezervările la restaurantele à la carte se fac în prima zi, nu miercuri, când s-a ocupat tot. Locurile se epuizează rapid în vârf de sezon, iar recepția sau aplicația hotelului îți confirmă imediat ce ai inclus în pachet și ce se plătește separat. E genul de lucru care se rezolvă în cinci minute și care îți salvează jumătate de vacanță.
Dacă ai copii mici sau vârstnici la masă, bufetul rămâne aliatul tău principal, nu restaurantele à la carte. Bufetul are întotdeauna o variantă neutră, cartofi, orez, paste, pui la grătar, iar zona pentru copii există în ambele hoteluri. Restaurantele à la carte au meniu fix și porții gândite mai degrabă pentru adulți curioși decât pentru un copil care refuză orice are sos.
Ultima observație vine din experiență, nu din broșuri. Mâncarea dintr-un all inclusive obosește nu prin gust, ci prin repetiție. După patru zile, tot ce e la bufet începe să pară același lucru, chiar dacă nu e. Salvarea vine din schimbarea ritmului, o cină în oraș, o excursie cu masă inclusă, un mic dejun luat mai târziu și un prânz sărit. Nu are legătură cu calitatea mâncării, ci cu felul în care funcționează atenția noastră.
Ce găsești dincolo de poarta resortului
La Belek, ieșirea în oraș înseamnă restaurante turcești, câteva internaționale și zona Antalya, la vreo patruzeci de minute cu mașina, unde varietatea e considerabil mai mare. Restaurante românești în sens strict nu prea există în zonă, iar cele cu specific balcanic sau grecesc apar rar, mai ales în orașele mari.
La Makadi Bay situația e ceva mai favorabilă pentru cine caută gusturi mediteraneene familiare. În apropierea hotelului funcționează Yades Greek Restaurant, la aproximativ doi kilometri și jumătate, precum și Tarbush Restaurant, la vreo trei kilometri, cu specific oriental. Bucătăria grecească e, dintre toate cele disponibile acolo, cea mai apropiată de ce înțelegem noi prin balcanic, cu salate cu brânză, cu carne la grătar și cu ulei de măsline și lămâie peste tot.
Merită totuși spus că ieșirile din resort în Egipt cer mai multă organizare decât în Turcia. Distanțele sunt mari, transportul se face de obicei cu taxiuri comandate de la recepție, iar Makadi Bay e o zonă construită special pentru turism, fără un centru de oraș propriu-zis în care să te plimbi seara după masă.
Compromisurile care merită și cele care nu
Dacă pleci cu așteptarea că vei mânca românește, vei fi dezamăgit indiferent de hotel. Dacă pleci cu ideea că bucătăria turcească e o rudă a celei românești, cu care are câteva secole de strămoși comuni, experiența se schimbă complet. Începi să recunoști lucruri. Pilaful, ghiveciul, musacaua, iahnia, plăcinta în varianta börek, toate există acolo sub alte nume și în alte proporții.
Compromisul care nu merită făcut e să te chinui să găsești cu orice preț ceva identic cu mâncarea de acasă. Ajungi să comanzi paste patru zile la rând, ceea ce e o risipă într-un loc unde bucătăria locală e bogată și, în plus, deja plătită.
Compromisul care merită e exact opusul. Alege în fiecare zi un singur preparat necunoscut, într-o cantitate mică, alături de ce știi deja că îți place. În șapte zile ai încercat șapte lucruri noi fără riscul unei mese ratate. Simplu, dar funcționează mai bine decât aproape orice recomandare de pe internet, inclusiv asta.
Ce rămâne pe farfurie la sfârșitul săptămânii
Întors acasă, lucrurile pe care le ții minte de la masă nu sunt aproape niciodată cele pe care le anticipai. Nu restaurantul franțuzesc cu fețe de masă albe, ci micul dejun cu măsline și brânză mâncat pe terasă la nouă dimineața, cu marea în față. Nu felul principal de la à la carte, ci ayranul rece băut la piscină, într-o după-amiază când era prea cald ca să faci altceva decât să stai.
Bucătăria românească nu are, deocamdată, un restaurant al ei în resorturile de pe litoralul turcesc sau egiptean și probabil că nici nu va avea prea curând. În schimb are ceva mai discret și, într-un fel, mai valoros. Are o mulțime de rude răspândite prin meniurile de acolo, pe care le recunoști dacă știi să te uiți. Sarmaua care se numește dolma, ciorba care se numește çorba, telemeaua care se numește beyaz peynir, chiftelele care se numesc köfte. Mâncarea de acasă e acolo, doar că vorbește altă limbă și poartă alt nume, iar asta, pentru cine are răbdare să observe, e o parte foarte plăcută a vacanței.
Întrebări frecvente
Există un restaurant românesc la Xanadu Resorts?
Nu. Nici Xanadu Resort Belek, din Turcia, nici Xanadu Makadi Bay, din Hurghada, nu au un restaurant cu specific românesc. Conceptele à la carte disponibile sunt italian, turcesc, francez, asiatic, mexican, indian, oriental și de fructe de mare, iar restaurantul principal al fiecărui hotel servește bucătărie internațională de tip bufet.
Dar un restaurant balcanic sau grecesc există în interiorul resortului?
Nu apare în oferta oficială a niciunuia dintre cele două hoteluri. Cea mai apropiată bucătărie disponibilă pe teritoriul resortului rămâne cea turcească, servită la Kebap House în Belek și la Turkuaz în Makadi Bay. În schimb, în apropierea hotelului egiptean funcționează un restaurant grecesc, Yades, la circa doi kilometri și jumătate.
Voi găsi ciorbă la bufetul de la Xanadu?
Vei găsi supe din familia çorba, cel mai frecvent supă de linte, uneori tarhana, o supă acrișoară obținută prin fermentație. Ce nu vei găsi este ciorba acrită cu borș și dreasă cu leuștean, pentru că acreala turcească vine din lămâie sau din fermentație, iar leușteanul practic nu se folosește în zonă.
Ce mănâncă un copil care refuză mâncarea necunoscută?
Bufetul principal are permanent variante neutre, de la paste și orez la cartofi și pui la grătar, plus o zonă dedicată copiilor în ambele hoteluri. Restaurantele à la carte au meniuri fixe, gândite pentru adulți, așa că pentru mesele copiilor bufetul rămâne varianta sigură.
Trebuie rezervare la restaurantele à la carte și sunt toate incluse în preț?
Rezervarea este obligatorie și se face ideal din prima zi de sejur, pentru că locurile se ocupă rapid în sezon. Nu toate restaurantele intră în pachet. La Belek, în unele oferte, Dolce Vita și Kebap House sunt incluse cu o singură vizită pe sejur, iar La Cascade, Dragon și cel mexican se plătesc separat. La Makadi Bay, Dolce Vita, Turkuaz, La Cascade, Taj Mahal și Middle East pot fi vizitate gratuit o dată pe sejur, în timp ce Dragon și Ariel presupun cost suplimentar. Condițiile diferă de la un contract la altul, așa că verifică oferta ta.
Ce preparate turcești seamănă cel mai mult cu mâncarea românească?
Dolma cu foi de viță este ruda directă a sarmalelor, köfte seamănă cu chiftelele și, în forma alungită, cu mititeii, beyaz peynir este practic telemea, kaşar corespunde cașcavalului, iar börek acoperă zona plăcintelor. La deserturi, baclavaua, halvaua și rahatul au ajuns la noi pe același drum otoman, deci le vei recunoaște fără efort.
Se schimbă meniul în funcție de naționalitatea turiștilor cazați?
Hotelurile mari își ajustează parțial oferta în funcție de piețele dominante ale sezonului, mai ales la meniurile pentru copii și la deserturi. Nu există însă un colț permanent dedicat bucătăriei românești la niciunul dintre cele două hoteluri, iar serile tematice anunțate oficial sunt de regulă turcești, italiene sau asiatice.
Cât de ușor se iese la masă în afara resortului?
În Belek ieșirea este simplă, cu restaurante turcești în oraș și cu Antalya la aproximativ patruzeci de minute cu mașina. În Makadi Bay lucrurile cer mai multă organizare, pentru că zona este construită pentru turism, distanțele sunt mari, nu există un centru de oraș propriu-zis, iar transportul se face de obicei cu taxiuri comandate de la recepție.
